Sfantul Serafim de Sarov (1759-1833)

La 19 iulie 1759, într-o familie de negustori din orasul Kursk, din Rusia, s-a nascut Prohor Mosnin. În copilarie l-au fascinat vietile sfintilor. Iubea sa mearga la biserica si sa se retraga singur în rugaciune. De tânar si-a urmat chemarea catre viata religioasa. Si-a trait întreaga viata în sfintenie si daruire fata de Dumnezeu, iar clipa mortii l-a gasit îngenuncheat în fata icoanei Fecioarei Maria. O lume întreaga îl stie drept Sfântul Serafim de Sarov.

În calendarul crestin ortodox, Sfântul Serafim de Sarov, unul din cei mai cunoscuti asceti si mistici ai Bisericii Ortodoxe, este sarbatorit de doua ori: pe 2 ianuarie, data la care sfântul "s-a mutat în ceruri", în urma cu 175 de ani, si pe 19 iulie, ziua sa de nastere, precum si ziua când a fost sanctificat de catre Biserica, în 1903.



  • De câte ori era bolnav, vindecarea îi venea în mod miraculos

"Fericita esti tu, femeie vaduva" i-a spus într-o zi mamei lui Prohor un "nebun al lui Dumnezeu", întâlnind-o pe strada cu cei doi baieti ai ei, "fericita esti tu ca ai un fiu care va deveni un puternic mijlocitor înaintea Sfintei Treimi, un om al rugaciunii si al luminii pentru lumea întreaga."
Primul miracol care i-a salvat viata i s-a petrecut la vârsta de sapte ani. În timp ce vizita împreuna cu mama sa o biserica în constructie (constructie finantata de familia lui), a cazut de pe schela clopotnitei, de la o înaltime de sapte etaje. S-a ridicat nevatamat, spre uimirea mamei lui si a celor care mai erau de fata.
La vârsta de zece ani s-a îmbolnavit foarte grav. La un moment dat, a avut un vis în care i-a aparut Fecioara Maria, care i-a spus ca va veni la el sa-l vindece. Într-adevar, dupa câteva zile, o icoana a Fecioarei Maria, considerata ca fiind facatoare de minuni, a trecut în procesiune pe strazile orasului. Când se apropia de casa familiei lui Prohor, s-a dezlantuit o furtuna cu ploaie torentiala. Ca sa apere icoana, pelerinii au adus-o în casa. Astfel a vazut-o si copilul, care s-a vindecat pe loc.
La doi ani dupa ce a intrat la manastire s-a îmbolnavit de hidropizie. A suferit timp de trei ani în tacere, refuzând sa fie chemat un medic pentru el. Spunea: "Eu m-am încredintat în întregime Celui ce este adevaratul doctor al sufletului si al trupului, Domnului nostru Iisus Hristos si Preacuratei lui Maici." La insistentele calugarilor, care voiau sa-l ajute cumva, a cerut sa i se citeasca o molifta pentru sanatate.
În timp ce ei se rugau în biserica, Prohor a avut o viziune în care i-au aparut Fecioara Maria împreuna cu Apostolii Petru si Ioan. Aratând cu degetul spre calugarul bolnav, Fecioara Maria i-a spus Sfântului Ioan: "Acesta este unul de-ai nostri", dupa care l-a atins cu un toiag, iar lichidul adunat în corpul sau a început sa iasa prin incizia facuta.
Dupa terminarea slujbei ceilalti calugari l-au gasit pe Prohor vindecat, având doar o cicatrice, ca semn al miracolului ce s-a petrecut. La scurt timp, pe locul aparitiei Fecioarei Maria a fost construita o infirmerie. Sfântul Serafim a construit el însusi masa din altarul capelei, din lemn de chiparos. În acel loc a primit de atunci înainte Sfânta Împartasanie.
  • Si-a daruit viata în totalitate lui Dumnezeu

La 19 ani s-a decis sa mearga la manastire. Cu binecuvântarea mamei sale, care i-a daruit cu aceasta ocazie o cruce mare de arama pe care de atunci a purtat-o toata viata si îndrumat fiind de un batrân calugar, Parintele Dositeu, a intrat ca novice la manastirea Sarov. Acolo a fost repede acceptat si iubit datorita veseliei si bunatatii sale. Spunea mai târziu: "Ce vesel eram atunci! Veselia nu este un pacat, ci dimpotriva, ea alunga oboseala, din care vine deznadejdea, care-i mai rea decât toate."

Dupa opt ani a fost tuns calugar, cu numele de Serafim (care în ebraica înseamna "înflacarat"), iar un an mai târziu a fost sfintit ierodiacon. La 34 de ani a fost hirotonit preot si a fost numit duhovnic al manastirii de maici Diveevo, de care a avut grija apoi timp de 12 ani, atât spiritual cât si material, asigurându-le celor care traiau acolo tot ce aveau nevoie fara sa fi vizitat macar manastirea decât o singura data în trecere.

Dupa un an, a primit binecuvântarea pentru a începe o viata de pustnic în padurea ce înconjoara Sarovul. A petrecut urmatorii 16 ani în retragere si tacere deplina: "Tacerea absoluta este o cruce pe care omul se rastigneste cu toate patimile si poftele sale."



  • A trait ani de zile într-un ascetism desavârsit

"Dobândeste spiritul pacii si mii de suflete se vor salva în jurul tau."
În 1793 s-a retras în padure, la cinci km de manastire, într-un loc pe care l-a numit "Muntele Athos". Acolo îsi petrecea timpul în rugaciune si citirea scrierilor sfinte. "Omul are nevoie de Sfintele Scripturi pentru ca nu este înca în stapânirea adevarului care alunga toate greselile. Dar de îndata ce Adevarul va umple sufletul omului, învataturile sale se vor înradacina în el, în locul legii Scripturilor. El va fi în chip tainic condus de Dumnezeu si nu va mai avea nevoie de niciun ajutor exterior sensibil."

Postea mult: mânca doar o data pe zi foarte putin, în afara de miercuri si vineri când tinea post negru. Din prima duminica a postului mare tinea post negru pâna sâmbata, când primea Sfintele Taine. "Care sunt rezultatele unui asemenea regim? Postind, trupul devine curat si usor, viata launtrica se eleveaza, apar revelatii minunate, influentele exterioare nu mai sunt simtite, iar mintea, parasind aceasta lume, se ridica spre cer si se scufunda în întregime în contemplarea lumii spirituale.""Rugaciunea si postul, interiorizarea si stapânirea perfecta a simturilor ridica sufletul spre Împaratia lui Dumnezeu."

Dormea foarte putin si în pozitii care sa nu-i permita sa doarma prea mult: asezat cu genunchii la piept si rezemat de perete, în genunchi si sprijinit pe coate, ghemuit pe busteni si pe saci cu pietre.
Avea întreaga atentie si întreaga sa fiinta îndreptate fara încetare catre înalt, catre Dumnezeu. Uneori era atât de adâncit în rugaciunea neîncetata a inimii încât ramânea nemiscat, fara sa vada ori sa auda nimic în jurul lui. Astfel îl vedeau adesea calugarii Marcu cel Tacut si Alexandru, care locuiau si ei în pustie. Atunci când îl gaseau în contemplatie se retrageau în liniste ca sa nu-l deranjeze.
Pentru ca singuratatea sa-i fie deplina a refuzat sa mai primeasca vizitatori. Daca întâlnea un om în padure, se întindea cu fata la pamânt pâna când acesta trecea mai departe. Prin rugaciunile sale, a cerut un semn de la Dumnezeu, prin care sa-i arate daca aceasta singuratate este în acord cu vointa Sa. Atunci cararea catre chilia lui a fost acoperita de crengi mari care au cazut din brazii învecinati, blocând orice acces.

Îl mai vizitau doar pasarile si animalele salbatice. Acestea veneau la miezul noptii si asteptau ca el sa-si termine rugaciunea, dupa care le hranea cu pâine. Maica stareta a Manastirii Diveevo, Matrona Plescheeva, care l-a vazut hranind un urs, povestea: "Fata marelui parinte era minunat de luminoasa si vesela având o stralucire îngereasca." Un alt martor, Parintele Alexandru, l-a întrebat o data cum se face ca acea putina pâine care se afla în traista sa poate hrani atâtea animale. "Întotdeauna se gaseste destula pâine în traista." i-a raspuns linistit Parintele Serafim.

Una dintre formele de asceza pe care si le-a impus a durat o mie de zile si o mie de nopti, timp în care s-a rugat aproape încontinuu, odihnindu-se foarte putin. Pe o stânca din padure ori într-o pivnita sapata sub coliba sa, stând în picioare sau în genunchi, se ruga cu mâinile ridicate: "Doamne, miluieste-ma".

Care era rezultatul ascezei? Ceva mai pretios decât toate bucuriile lumii: pacea lui Dumnezeu. "Of, daca ati sti ce bucurie si dulceata îl asteapta în Rai pe un suflet drept! Ati fi de acord sa îndurati în aceasta viata toate necazurile, persecutiile si umilinta cu multumire. Daca în chilie ar fi plin de viermi care ar mânca trupul nostru, tot restul vietii am fi bucurosi sa înduram, numai sa nu cumva sa pierdem bucuria cea cereasca pe care a pregatit-o Dumnezeu pentru cei ce Îl iubesc pe El."



  • A revenit la manastire pentru a-i ajuta pe ceilalti oameni

La cererea staretilor (batrânilor) manastirii, s-a întors în manastire în primavara anului 1810, continuând sa traiasca în retragere, rugaciune si tacere în chilia sa. Dupa câtiva ani a deschis usa chiliei, pentru a putea fi vazut de cei care doreau. A mai ramas însa în tacere timp de câtiva ani, dupa care a început treptat sa raspunda la întrebari si sa dea sfaturi.
La 25 noiembrie 1825 Fecioara Maria i-a aparut într-un vis, împreuna cu Sfântul Clement si Sfântul Petru, si i-a permis sa renunte la retragere, îndemnându-l sa-i primeasca pe toti cei care-l cautau. Oaspetii sai se înmulteau rapid, uneori îl vizitau între 1000 si 2000 de oameni zilnic.
El era tot timpul umil, bucuros si deschis. Nu avea nevoie sa i se spuna motivul vizitei, pentru ca vedea în sufletul fiecaruia. Le vindeca slabiciunile trupesti si sufletesti prin rugaciune si prin cuvintele sale pline de har. Cei care veneau la Sfântul Serafim simteau dragostea lui nemarginita si blândetea. Iubea îndeosebi copiii. Odata o fetita a spus despre el: "Parintele Serafim arata ca un batrân, dar de fapt este un copil ca si noi!"
Usa chiliei sale era deschisa oricui pâna târziu în noapte. Îsi saluta vizitatorii cu veselie, zicându-le: "Bucuria mea, Hristos a înviat!" Se bucura mai ales pentru cei care îsi regretau greselile. Blândetea sa extraordinara înmuia inimile cele mai dure, umilinta sa îi smerea pe cei orgoliosi, facându-i sa verse lacrimi de copil. Pentru toti chilia sa era ca o anticamera a raiului, iar întâlnirea cu el era ca o întâlnire cu Dumnezeu, care putea sa le modifice sensul vietii.
Iata cum îl descria unul dintre vizitatorii sai: "De la cea dintâi privire catre el am fost cuprins de un sentiment de evlavie fata de el. Mi se parea un înger, un om ceresc; chipul îi era alb precum ceara curata, ochii îi erau albastri ca cerul, parul îi era alb si îi atârna pe umeri.(...) În ciuda sentimentului de aglomerare si dezordine, aerul din camaruta sa era de o puritate absoluta."
Si înca o relatare: "Parintele Serafim deschise usa si zise: «Ce bucurie îmi face Dumnezeu!» Ma conduse în chilia sa, dar întrucât era plina de diferite lucruri, ma pofti sa ma asez pe prag, în timp ce el însusi se aseza pe podea fata în fata cu mine, tinându-ma tot timpul de mâna.
Îmi vorbi atât de blând si chiar îmi saruta mâna în repetate rânduri, atât de mare îi era dragostea fata de aproapele sau. Eu stateam în fata lui într-o stare de negraita bucurie." Dupa ce oaspetele i-a pomenit de boala de care suferea, Parintele Serafim i-a dat sa bea putin ulei din candela sa. Boala s-a vindecat complet si pentru totdeauna.

  • Avea darul profetiei, al clarviziunii si al vindecarilor miraculoase

El vedea ceea ce oamenii nu îndrazneau sa marturiseasca, raspundea la scrisori fara sa le deschida si stia sa dea fiecaruia sfatul, mângâierea, încurajarea si mustrarea de care avea nevoie. Abandonat vointei lui Dumnezeu, el le spunea exact ceea ce aveau nevoie. Compasiunea lui, izvorâta din iubirea lui Dumnezeu, se revarsa asupra tuturor.
A vindecat multi oameni în mod miraculos, ungându-i cu uleiul din candela sa ori dându-le sa bea din izvorul numit mai apoi "putul lui Serafim", aflat în apropierea manastirii, în "pustia cea apropiata", unde îi placea sa-si petreaca dupa-amiezile. Si acest izvor îi fusese daruit de catre Fecioara Maria, care, în timpul unei viziuni, l-a facut sa apara acolo în mod miraculos.
I se aduceau atâtea cereri de rugaciune, încât îi era cu neputinta sa-i pomeneasca pe toti; de aceea aprindea pentru fiecare câte o lumânare, chilia sa fiind mereu încalzita si luminata de sute de flacari, reprezentând sufletele celor pentru care se ruga.

A primit de la Dumnezeu si darul profetiei, astfel încât a prezis evenimente viitoare, atât pentru persoane particulare, cât si pentru tara sa. A prezis razboiul din Crimeea, foametea, precum si marea încercare la care a fost supus poporul rus în secolul urmator. Îsi exprima profetiile în mod metaforic si de aceea acestea erau întelese adesea dupa ce evenimentele respective se petrecusera deja.
În ultimul an de viata, unul dintre cei pe care i-a vindecat l-a vazut levitând în timp ce se ruga. Sfântul Serafim, însa, i-a interzis sa dezvaluie acest lucru pâna dupa moartea sa. De asemenea avea darul de a putea fi prezent în mai multe locuri în acelasi timp.








Copyright © 2010 A.S.M.C.
Toate drepturile rezervate
Web Design by Free Templates Online